omul vorbeşte cu curul, nu cu gura, pentru ca gura mănâncă căcat!…asta era fraza pe care o auzeam foarte des din gura bunicului meu, în lungile mele vacanţe pe care le petreceam arestat la domiciliu in Constanţa, la începutul anilor 90. Problema nu era că un copil de vârsta mea care de abia întelegea de ce fetele nu au puţă auzea asemenea vorbe de duh, ci faptul ca le auzea toata lumea din bloc.

Aşezându-mă pe o gumă de mestecat la facultate mi-am adus aminte de mai multe întâmplări din aceea (post)comunistă perioadă. Croazierele mele in acest oraş erau dese, in fiecare an se ştia ca vara  eu şi sor-mea eram trimişi deseori in ciuda dorinţei noastre(că vorba aia când eşti mic nu contezi) în cel mai vechi oraş locuit al Româneziei. Ajungeam de obicei seara, mirosea a cozonac si o caricatură de şorecar pe nume Meghi ne mârâia răguşit de ”bun venit”.

A doua zi ieseam să ne intâlnim cu personajele copiii plătitorilor de taxe şi impozite şi toată ziua ne jucam de’a care’i mai prost prin cartier.

Printre aceste personalitaţi marcante a scuipatului pe jos callatisian, amintim:

 COCA – era o nebună de copilă descendentă a unei familii de ţărani refugiaţi in uzinele muncii socialiste pe timpul regretatului Tovarăş si pretin de nădejde Giorgi dabăl-iu Ceauşescu. Era inaltă, cu o gură mai mare decât ceea a metroului de la Universitate, mergea crăcănat, iar când nu mergea poziţia ei era ceva care aduce mult cu un semn al întrebării (o burtă mare cu doi floci in juru’ buricului, şi o ‘’spinare” cocoşa(lo)tă). Numele ei a fost intotdeauna un mister pentru mine, dar acum cu noile tipologii umane mi-am dat seama că avea totuşi sens, fiind sora unui COCAlar in devenire pe nume Remus(şc).

Vasi – cel mai bun prieten pe care’l aveam printre înaltele blocuri de pe bulevardul I Gh. Duca. Era un copil normal. Din p d v fizic era genu’ de băieţandru care creştea văzând cu ochii (nu cu urechile) dar numai în înălţime şi având un mers de girafă în derivă (expresie imprumutată). Într-un timp devenise ”persona non grata” pentru cei din scară pentru că se pişa des în lift (doar stătea la etaju’ 8), folosea des ”futu’ţi gura mă’tii”, se scobea’n nas de fiecare dată când avea muci sau cel puţin ocazia, şi facea balonaşe din saliva-producţie proprie. Porecle: Vasilache, Michiduţă, Muc.

Taner – personajul meu preferat dintre toţi nu pentru faptu’ ca mi’era simpatic ci pentru capul lui cel mare. Mereu faceam caterincă avec Vasi de feribotu’ care’l avea pe umeri:

             Tanere, dă’te fraţioare că ne iei soarele!

             Tanere, maică’ta câte luni a mers in scaun cu rotile după ce te’o scos afară?

             Tanere, capul tău seamănă cu o dublă de porumb sau chiar e o dublă de porumb?

             Băăăă Tanere să nu dai din cap ca poate cazi pe’o parte!  

             Tanere câte kile ai? (el: 25…) noi: Cu totul mă nu numa’ capu’?

Printre alţi copii de p’acolo se mai numărau: Dragoş, Roxana, Simona, Ana(iubirea mea de pe atunci,,,ramasă la rangul de platonică spre deziluzia mea), Cosmin, Remus(deja mentionat mai sus), sor’sa lu’ vasi (o târfă’n devenire), Andreea, Diţi, etc.

Zilele treceau foarte repede, ne jucam mereu, se făcea licitaţie la stat pe bara de bătut covoare din faţa scării (locul suprem), campionate de scuipat cât mai departe (in lungime evident), şi altele. Scurte erau totuşi dăţile în care trecea ora 6 şi noi eram incă p’afară. Câteodată ne mai punea bunicu’ la somn in dupamiezile în care n’avea ce face şi ne stresa aiurea. Ţin minte că trebuia sa ma frec la ochi sau sa ma dau cu alifiile alea chinezeşti pe la ochi că luam bătaie dacă nu adormeam(de parcă eu eram de vină). Când nu dormeam hârâiam câinele ăla ranchiunos şi îi băgam creioane’n cur. Mă miram mereu de îi crescuse oare ditamai buba la găoz. câinele era aşa de handicapat ca lătra şi făcea ca toţi dracii dacă uita bunica  să’l învelească.

Era frumos, de multe ori stăteam pe balcon si aruncam cu diverse în cei care treceau pe drum, ma jucam cu vasilache prin scările vecine, fugăream câinele cu trei picioare de la centrala termică, enervam ţiganii de dincolo de blocu’ vecin…zgâriam maşini, ne urcam pe bloc, ne certam şi ne băteam. Stăteam seara pe bară şi râdeam de Taner cum âsi lua bătaie de la cei mai mari, pentru ca nu vroia sa ne dea pufuleţi sau alte bunătăţi cu care venea afară. Era in stare să scuipe in cutia cu pufarine, sau să lingă toată ciocolata ca să nu împartă cu nimeni…

Cu toate astea era frumos, aveam un cearceaf mare plin cu jucarii inghesuit in coltul sufrageriei, un bunic care avea impresia ca ma cheama bolovan si/sau bou, o bunica talentata in a face niste cozonaci dumnezeiesti, pe vasilache din cauza caruia am capatat multe semne de buna purtare (cum le zicea pe vremuri la bushituri, zgarieturi, bube, etc)…

Timpul a trecut, blocurile de pe I GH DUCA au ramas la fel, copiii ce misunau odinioara in faţa scării au devenit studenti/mame/tati/cersetori/cocalari/homosexuali(cine stie….vasi avea de mic inclinatii)/unii chiar deputati sau oameni politici. Eram toti acolo intr-un decor simplu, necolorat aproape la fel cu cel de dinainte de decembrie ‘89…acum ma gandesc:,,,,cine mai era ca noi??….posibil ca altii care isi pun aceeasi intrebare…