Pentru tine s-a terminat…Radu!

     Dupa o scurta calatorie cu metroul de la facultate spre casa, ies si ma apropii de trecerea de pietoni pt a trece strada. In clipa in care fac pasul de pe bordura intorc involuntar capul in dreapta si mi se pare ca vad pe cineva cunoscut…(o sa o numesc  pe respectiva persoana: Cineva) Ma intreb daca sa ma duc dupa Cineva sau sa’mi vad de drum. Ceva din mine imi spune sa nu o iau pe urmele lui Cineva, dar in ciuda dorintei de a ajunge cat mai repede acasa, pornesc spre el. In timp ce ma indrept spre Cineva mi se pare tot mai departe iar ceva in sufletul ma impiedica sa strig, mai ales ca nu stiu decat ca imi pare cunoscut. Pasind din ce in ce mai repede, in speranta ca o sa il ajung, uit aproape tot ce am facut in dimineata asta. Punctele cardinale nu sunt o problema in itinerariul pe care il am inaintea mea, iar pasarile mari de pe cerul senin parca ma ghideaza din ce in ce mai mult. Cineva este tot mai departe, iar eu aproape ca fug sa’l  ajung… La un moment dat ma cuprinde un sentiment intens…nu imi dau seama de natura lui. Amintirea unei iubiri din liceu…ce poate fi mai intens decat acest lucru care dainuie viata unui adolescent? Oare asta sa fie?

      Intre timp tot decorul se schimba: blocurile gri si triste se transforma in castele viu colorate cu multe flori la geam, oamenii si trasaturile lor anoste de zi cu zi in fiinte fericite care imi zambesc si ma fac sa ma simt cel mai incantat om de pe Pamant, iar masinile si restul in trasuri si biciclete care odinioara impanzeau strazile pavate ale orasului. Ma regasesc intr-un peisaj care aduce foarte mult cu Viena interbelica, mai exact bulevardul se metamorfozeaza in celebra RingStrasse, iar Cineva e tot in fata mea, mergand spre locul unde apune soarele. Totul devine divin, nu mai exista ura, nu mai exista injuraturi, doar sentimente frumoase care sfintesc momentul in care ma aflu.

      La un moment dat ma desprind de sol intr’o nemaintalnita levitatie…ma simt usor, nu mai percep niciun lucru rau nici o durere…nimic ce ar putea avea un impact negativ asupra mea. Imi simt sufletul liber: liber sa cunoasca noi locuri, liber de a vedea frumosul acestei lumi: natura si caldura sufleteasca ce imi inspira aceasta, liber sa iubesc… Ma opressc brusc in clipa in care vad un copilas de cateva luni care se uita la mine si imi zambeste…Zambesc si eu si imi vine in minte: el tocmai “a venit”, iar cineva tocmai “a plecat”…Oare cine? Trec pe langa el si raman cu intrebarea in minte, dar cel mai mult ma preocupa s ail ajung pe Cineva. Se lasa incet incet seara, iar apusul de un violet apocaliptic se contureaza undeva la capatul acestui peisaj divin. In calatoria mea desprinsa parca din alta lume, intorc capul si vad o oglinda in care se reflecta tot ce este in spatele meu, dar nu ma vad pe mine… Oare de ce?   Plutesc, totul se contureaza foarte bine, e o liniste in care doar unele acorduri de chitara dintr’o melodie pe care obisnuiam sa o ascult mai demult, isi fac loc in mintea mea. Cerul colorat in sute de nuante de albastru deschis cu nori albi pufosi pe care parca pasesc cu pasi mari…In calea mea vad o cladire construita in slujba Domnului, si ma gandesc la faptul ca odata o sa ajung si eu in faţa lui…pentru a raspunde pentru tot ce am facut sau nu am facut in viata mea…dar Oare când?

       Sunt fericit, lumea e a mea, si observ ca dintr-odata Cineva s’a oprit. Ma duc incet spre el, incerc sa intru in vorba dar totul devine mut si un tiuit imi chinuie urechile. Ajung la un metru de el, pun mana pe umarul lui, iar cand se intoarce spre mine vad doi ochi caprui demonici fara fata. In clipa aceea tot peisajul mirific se transforma intr’un cosmar, oamenii devin fiinte diabolice care danseaza si rad isteric, castelele in lungi si continue blocuri negre care ard si din care iese un fum negru inecacios, iar in inima mea isi face loc frica, dezamagirea, si simt din nou raul de data asta inzecit. In fata mea apar o multime de umbre, animale mostruase catarandu’se pe copacii uscati si uitandu’se gafaind la mine. Mi’e frica…Oameni aflaţi parcă intr’un chin etern târându’se pe jos si cerându’mi  ajutor, totul este murdar şi pe alocuri sunt focuri care imi dau impresia ca sunt in iad.

        Brusc imi vad toata viata in fata ochilor, tot raul pe care l’am facut, tot binele, toate persoanele pe care le’am iubit si cele care nu mi’au fost niciodata simpatice. Toti se uita acuzator la mine si ma fac sa ma simt vinovat pentru fiecare greseala pe care am facut’o pe parcursul vietii. Inima imi este bombardata din toate partile cu reprosuri, cu ura si nemaisuportand calvarul cad intr’un adanc negru si intunecat.

        Ma trezesc in locul de unde a inceput totul-pe trecerea de pietoni, unde multa lume este adunata si se uita fara sa scoata un cuvant intr’un punct fix. Imi fac loc printre multimea nemiscata, si vad o masina cu parbrizul spart si o femeie in varsta care imi trage un cearceaf alb pe faţa si pune o lumanare in dreptul capului. Raman mut! Nu mai inteleg nimic. Observ uimit ca nimeni nu ma vede, ţip la fiecare, incerc sa ii ating dar nimeni nu ma baga in seama… Mi’e frica,,, dar aud un glas care ma striga, imi intorc capul de data asta in partea cealalta si vad o fata cu parul inchis la culoare si cu ochii inlacrimati de un albastru intens care imi intinde mana, imi zâmbeşte angelic cu multa dragoste si  imi spune: Pentru tine s-a terminat…Radu! …si gasesc raspunsul la cele 4 intrebari…undeva in amurgul vietii mele.